Cristian Mandeal la festivalul RADIRO_Foto_Virgil Oprina_3826

La scurt timp după ce a condus Orchestra Națională Radio în seara de 21 septembrie, în concertul susținut în contextul Festivalului Internațional al Orchestrelor Radio RADIRO – ediția a II-a desfășurat la București, la Sala Radio, între 20 și 27 septembrie, dirijorul Cristian Mandeal, director de onoare al acestui festival, a evoluat la pupitrul Royal Philharmonic Orchestra din Londra, în seara de 23 septembrie.

În serile de 26 și 27 septembrie, la Bruxelles și Charleroi, Cristian Mandeal s-a aflat la pupitrul Orchestre National de Belgique cu un program curpinzând Kodaly – Dansurile din Galanta, Bartok – Cinci schițe pentru orchestră, Brahms – Dansuri ungare și Liszt – Concertul nr.1 pentru pian și orchestră cu Boris Giltburg.

Despre performanţa dirijorului român pe scena londoneză, cronicarul britanic Evan Dickerson remarca :

„Onoarea de a deschide stagiunea Royal Philharmonic Orchestra în perioada 2014 – 2015 la Cadogan Hall i-a revenit lui Cristian Mandeal, dirijor invitat al orchestrei, un muzician binecunoscut publicului prin performanţele sale repetate alături de Hallé Orchestra din Manchester, cu apariţii rare, însă, pe scena londoneză. Uvertura la opera Egmont, de Beethoven, a fost investită cu o încărcătură dramatică încă de la primele acorduri ale viorii, la care s-au adăugat intervenţiile suflătorilor (…). A fost un Beethoven robust şi puternic, cu accente exuberante de fervoare eroică, derivată din ecouri de inspiraţie romantică pe care compozitorul german le-a împrumutat din creaţia lui Goethe. A urmat Concertul pentru vioară în re major de Brahms, cu Tianwa Yang ca solistă. Mişcarea de deschidere a fost atent orchestrată de Mandeal, care a echilibrat magistral armonia texturală a orchestrei cu sunetul cald al violoncelului, ceea ce a rezervat viorii o vitalitate cu totul specială. (…) Brahms ar fi putut crede că a scris un „Adagio slab”, dar, sub bagheta lui Cristian Mandeal, Royal Philharmonic Orchestra l-a interpretat cu o sensibilitate şi participare unice, păstrând contrastele date de accentele de rubato pe parcursul piesei. Impunător şi inteligent, Mandeal a revelat în acest concert o frumuseţe autumnală, dată în primul rând de tonurile transparente ale suflătorilor. Pe fundalul unui asemenea acompaniament, conceput, parcă, pentru a face să izbucnească furii ascunse, Tianwa Yang a reuşit să-şi construiască rafinat propria evoluţie. Contrapunctul major urma să fie cel de final, când Cristian Mandeal a dat tonul unui adevărat spectacol incendiar, atent la detalii şi elegant în execuţie. Punctul culminant de contrast a fost rezervat finalului, când Mandeal a creat un spectacol fulminant de detaliu muzical şi puncte de incidenţă, cu o desăvârşită eleganţă a execuţiei. În magistrala mişcare de închidere, având-ul pe dirijor ca protagonist, orchestra şi solistul au redevenit un tot unic, pentru a încheia în acelaşi ton de început, în care s-au aliat în a da glas glorioasei şi generoasei partituri brahmsiene. (…)

Simfonia în re minor de César Franck este o lucrare rar ascultată în sala concerte, mai rar decât ne-am putea dori, în pofida unor excelente idei muzicale şi a uneia dintre cele mai îndrăzneţe orchestraţii, elemente suficiente pentru a satisface publicul în totalitate. Ultima dată când am ascultat o intrepretare a acestei lucrări a fost în 2007, când Cristian Mandeal a condus Orchestra Naţională din Belgia. Interpretarea de atunci a evidenţiat elementele structural germanice ale lucrării, o oportunitate extraordinară, la acel moment, de a accentua această latură, având în vedere că adesea eleganţa flexibilă a acestei simfonii este considerată a fi de sorginte franceză. Interpretarea de acum cu Royal Philharmonic Orchestra a reuşit, în schimb, să medieze mai pregnant între aspectele contrastante ale simfoniei. Dirijând fără partitură, aşa cum a făcut şi cu Beethoven, Mandeal a propus o mişcare de deschidere impunătoare, asimilând întorsăturile de penel melodic, şi puternică în intensitate. Cu un fundal orchestral construit din tonuri de contrabas întunecate, dar elastice, până la tonuri înalte de violoncel şi violă, completate de acorduri senzuale de vioară, latura dramatică a lucrării lui Franck a rezonat perfect cu un dirijor ca Mandeal, cu o ureche fără greş pentru pasajele de tranziţie şi contrastul interior, la care se adaugă disponibilitatea de a spori dinamismul la intensitate maximă. O provocare – limită adresată spaţiului unde a avut loc concertul: într-o sală mai mare, cu o acustică mai caldă, efectul ar fi fost, poate, unul şi mai intens. Este posibil ca mişcarea mediană să fi apărut mai „galică” în tonalitate, cu harpa răsunând peste tonurile de pizzicato, dar ponderea naturală a muzicii le-a înregistrat progresiv, în mişcări rapide şi sigure ale frazării şi ale tranziţiilor, modelate minuţios sub bagheta dirijorului Mandeal. La final, în mişcarea de închidere, care a reactualizat elemente anterioare, Cristian Mandeal a avut prilejul unei ultime note de forţă în interpretarea simfoniei unice semnată de César Franck. Ceea ce i-a reuşit pe deplin, într-o interpretare de o neobişnuită căldură şi vigoare a orchestrei. După ascensiunea finală, memorabilă şi înălţătoare, rămâne speranţa că nu va trece mult timp până când o vom putea asculta din nou”.

Foto Virgil Oprina